Rasfoiam zilele trecute cateva articole de psihanaliza...aveam nevoie pentru a intelege unele "faze" din romanul "Luni de fiere" scris de Pascal Bruckner. Am dat la un moment dat peste un titlu putin bulversant: " Despartirea, o conditie a succesului personal". Chiar asa sa fie? ma intrebam eu. Dedesubt, cuvintele psihanalistului Matei Georgescu m-au "luminat". El spune asa: "Reusim sa ne despartim atunci cand "cantitatea" de neplacere ne apasa prea mult si alegem sa ne aruncam in "golul" tuturor posibilitatilor ulterioare, decat sa ramanem in spatiul arid al unei unice posibilitati, deja consumate. Autocondamnarea la o libertate nesigura, care urmeaza unei despartiri, sperie si doare, dar este preferata stazei, imposibile, intr-o relatie deja defuncta. Fara separari nu putem deveni noi insine, cei care ne construim, atat din durere cat si din bucurie. Cu fiecare despartire reusim sa ne aducem in propria personalitate inca o farama de viata adevarata, construita, in egala masura, din abisuri de durere si inaltimi de bucurie."

Prin urmare, exista o nevoie a despartirii. Citatul lui Matei Georgescu merge mana in mana cu literatura lui Bruckner. Odata cu postmodernismul, in societatea actuala, relatiile de cuplu s-au schimbat.. Acum, partenerii prefera "criza" unei stabilitati anoste. Suntem mult mai tentati sa acceptam libertatea, chiar daca aduce nesiguranta, unei relatii care ne ingradeste. Astazi, se pare ca suntem tot mai dispusi sa ne asumam "riscurile", "traumele" unei despartiri. Ne asumam destramarea. Tranzitia de la o relatia la alta, iarasi, se petrece mult mai usor. Intr-o societate moderna, care nu mai judeca atat de dur relatiile in lipsa casatoriei sau divortul, este mai facil sa renunti la stabilitatea oferita de partener in favoarea unei libertati mai mari. Nu credem ca este vorba musai de o libertate egoista sau de o lipsa de angajament, cat mai degraba nevoia de autodezvoltare personala si de explorare care ne ajuta "sa crestem". Psihologii sunt de parere ca, desi renuntarea la siguranta pe care ti-o oferea partenerul nu aduce nimic nou, decat incertitudine, aceasta nesiguranta implica posibilitatea unei evolutii.

Se pare ca psihologii s-au tot lovit in ultima vreme de un lucru aparent paradoxal. Nevoia despartirii apare in urma constrangerii...pentru ca suntem fiinte in cautare permanenta de placere, separea survine atunci cand suma insatisfactiilor alaturi de partenerul actual o depaseste pe cea a emotiilor pozitive. Alegem, prin urmare, sa cautam ceea ce ne lipseste in alta parte. Orice despartire este insa traumatizanta pentru ambii parteneri. In urma ei, simtim nevoia sa umplem golul afectiv  cu afectiuni venite din alta parte, de obicei din partea familiei sau a prietenilor. Am ajuns la paradoxul de care vorbeam mai sus. In zilele noastre se pare ca este tot mai prezent un nou fenomen: fostul partener devine garantul stabilitatii emotionale. Da, ati inteles bine. Se pare ca acest lucru devine posibil atunci cand despartirea nu lasa rani grave si cei doi au multe valori in comun. Transformarea fostului/fostei in prieten/prietena pot micsora efectele despartirii pentru ca ne putem inca bucura de prezenta lor in viata, fara a mai fi "obligati" sa suportam partile "negre" care au dus la ruptura.

Pe de alta parte, este la fel de posibil ca cei care pastreaza "prietenia" dupa destramarea relatiei sa ascunda dorinta, care se poate manifesta constienta sau nu, de a nu se pierde unul pe celalalt. Uneori, sentimentele persista, in ciuda ne intelegerilor dintre cei doi.