Dezbaterile sunt intotdeauna complicate atunci cand vine vorba de fidelitate si dragoste. Discutiile despre fidelitate aluneca, de obicei, spre problematica monogamiei si anume daca fiinta umana este sau nu monogama. Mmm, natura noastra psihologica este precum vantul...sentimentele noastre se schimba mai ceva ca vremea. In mijlocul acestei fluctuatii psihologice permanente se afla fidelitatea, un mit care se repeta cu fiecare relatie dar care rareori devine si un fapt cert. Ce este fidelitatea si cat de importanta este ea pentru noi?

Psihologii spun ca fundamentele fidelitatii se formeaza in copilarie, cand se creeaza legatura fizica exclusiva intre mama si copil- aceasta este de fapt, prima relatie a fiecaruia dintre noi. Relatia stabilita intre mama si copil va ramane modelul standard de relatie la care se vor raporta relatiile viitoare. Nu toate persoanele au o astfel de legatura exclusiva cu mama. Atunci, mamele se simt responsabile si fata de copii altor mame, iar copii stabilesc la randul lor relatii si cu alte mame. Specialistii spun ca acestia nu simt aceeasi forma de gelozie ca ceilalti. Si...am ajuns la gelozie. Gelozia este considerata celalalt chip al fidelitatii. Daca fidelitatea "pastreaza", gelozia "respinge" tot ce poate reprezenta o amenintare la adresa relatiei. Fidelitatea si gelozia sunt rezultate ale apropierii si posesivitatii exlcusive dintre mama si copil, modele care mai tarziu se vor repeta sub forma iubirii dintre parteneri.

Ei se tem ca isi vor pierde partenerul daca il vor imparti cu ceilalti. Fidelitatea intervine ca o garantie, ca o pretentie. Solutia ar fi ca cei doi sa construiasca o relatie unita, bazata pe incredere si sa elimine sentimentul de competitie si insecuritate.

In realitate, lucrurile sunt foarte simple: acolo unde exista dragoste, exista si fidelitate. Cand esti indragostit lulea nu te gandesti la posibilitatea infidelitatii. Posibilitatea apare atunci cand dragostea paleste. Cand nu mai suntem indragostiti, alti posibili parteneri incep sa ni se para atractivi...apare posibilitatea indragostelii si implicit a infidelitatii. Odata cu instaurarea faptului de infidelitate intervine santajul: ea ori eu, eu sau el. Fortam partenerul sa aleaga. Alegerea sa renuntam la relatia actuala pentru o alta, implica iarasi posibilitatea fidelitatii si a infidelitatii. Este un joc continuu. Un du-te vino permanent, un sah al posibilitatilor. Jocul acesta "absurd" si "fascinant" care nu are vreun scop sau finalitate nu poate fi rupt decat prin construirea unei imagini a cuplului care nu se lasa influentat de factori exteriori, in care concurenta nu-si mai are rostul. Acesta este insa un proces autentic pe care il putem construi impreuna cu partenerul. Sunt si cupluri pentru care fidelitatea nu este importanta. Casniciile de lunga durata. Rezultatul lor sunt atunci copii, averea, lucrurile construite impreuna, imbatranirea impreuna, respectul, povestea in sine. Fidelitatea nu mai este atunci un factor esential.

Poate ca doar o dragoste matura si autentica poate reusi sa pastreze fidelitatea. Pana la urma, nevoia de a insela, de a cauta si altceva vin din interior, din nemultumirile si frustarile interioare, din slabiciunile noastre pe care nu avem curajul sa le comunicam partenerului. Intotdeauna este mai simplu sa fugi, decat sa cauti rezolvare.